IPS Bartolomeu Anania - Predica la Anul Nou - 2001

AnulNou2001

Iubiți credincioși, în Biserica noastră ortodoxă, ziua de astăzi reprezintă o întreită sărbătoare. Două sărbători religioase, una este praznic Împărătesc, Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos, la 8 zile de la naștere, ritual prevăzut de legea veche și prilej cu care pruncului i se punea nume. Atunci el a căpătat în mod oficial și legal numele de Iisus, pe care însă i-l pusese Îngerul Gavril, mai înainte de a fi fost zămislit în pântecele Maicii Sale.

A doua sărbătoare religioasă este Sfântul Vasile cel Mare, unul din marii ierarhi cărturari, dascăl al lumii, care a trăit în secolul IV și care a fost arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Un mare cărturar, un mare sfânt, un mare ascet, un mare rugător și în același timp un mare om de acțiune. El a fost primul ierarh care a organizat asistența socială pentru săraci, el a întremeiat primele spitale, primele orfelinate în biserica noastră creștină, organizate și în stil mare, primele case de bătrâni, primele adăposturi pentru drumeți. Acest complex s-a numit Vasiliada, de la numele său Vasile. Este un exemplu și pentru noi, pentru tot ceea ce noi încercăm să facem astăzi în asistența socială. Și a treia este o sărbătoare cu caracter laic, care se numește Anul Nou.

Iubiții mei, de obicei vorbesc despre una dintre cele două sărbători religioase. De data aceasta voi încerca să vorbesc despre sărbătoarea nereligioasă, pentru ca să vedem dacă nu cumva înăuntrul ei descoperim o dimensiune religioasă (și încă una foarte puternică). Spuneam că aceasta se numește Anul Nou și care este de fapt o numărătoare, este o cifră calendaristică.

Se trece dintr-un an în alt an, un an care a avut 365 de zile, în următorul care va avea același număr de zile. Și, de obicei, este întâmpinat cu voie bună, cu petrecere și cu oarecare nostalgie de către cei vârstnici, pentru că vedeți, frățiile voastre, Anul Nou este nou, într-un fel, dar într-altul este și un an care îl învechește pe cel care a trecut. Iei act că ceva, că timpul s-a scurs, această dimensiune implacabilă a vieții omenești și a pământului, a vieții omenirii, pentru că, la urma urmei, viața această pământească cunoaște și fenomenul de îmbătrânire și moarte, nu numai pe acela de înnoire.

Sunt unii care întreabă, iată, noi numărăm 2000 de ani numai de la nașterea Lui Hristos, dar aceasta însemnează foarte puțin față de istoria întreaga omenirii de la facerea ei. Și ne aduce aminte de spusa psalmistului care zice: "o mie de ani înaintea Ta, Doamne, sunt ca ziua de ieri, care a trecut". Noi suntem foarte impresionați că intrăm într-un mileniu și că îmbărțișăm un viitor de încă o mie de ani, în timp ce pentru Dumnezeu aceasta este ca o clipă, ca o nimica toată.

Istoria este mult mai mare decât aceea de la Iisus Hristos, si de aceea anii se numără înainte de Hristos și după Hristos, pentru că nașterea Lui Hristos a fost luată ca un reper de la Dionisie cel mic, un călugăr de prin părțile noastre scitice, care a fost primul care a numărat anii de la nașterea Lui Hristos. Istoria cunoscută, cel puțin, este mult mai veche și de aceea cei care o cunosc spun bine că timpul nu a făcut altceva decât să erodeze istoria, să erodeze neamurile, numai prin indivizi. Au fost atâtea imperii în trecut, în antichitate, care s-au prăbușit și despre care doar la școală mai înveți câte ceva.

Și unii se întreabă unde sunt marile capitale și marile centre de civilizație și cultură ale omenirii, unde este civilizația Incașilor, unde este civilizația Aztecilor din America de Sud, unde este Teba Egiptului de altădată, cu savanții, cu astronomii ei, de unde și noi avem în mare parte din știința matematicilor, unde este Genasia Babilonului, unde este Suza, unde este Gvatana, unde este chiar Ierusalimul din vremea Mântuitorului, unde este Bizanțul, unde este Roma veche, toate au fost. Din ele n-au mai rămas decât ruine și arheologii sunt aceia care încearcă să sape pământul la adâncimi de metri mulți pentru ca să dea de câteva urme de civilizație și cultură din cele care au fost. Cu toate acestea, savanții, istoricii, nu sunt pesimiști, spun, da, au pierit cele vechi, dar le-au luat locul altele în noi.

Și orașele sunt noi, este adevărat, nu mai există civilizația aztecă, dar există civilizația americană cu toată tehnica ei. Avem în Europa o Londra, avem în Paris, avem în Berlin, avem în America New York, avem în Asia, în Tokyo și așa mai departe. Uitați-vă pe hartă, uitați-vă la televiziune și veți vedea cum sunt alte orașe moderne, luminate, curate, cu blocuri și cu foarte multe facilități,

care sunt pe măsura trebuințelor omului și chiar dincolo de trebuințele acestuia. Ceea ce-n măsură este foarte adevărat, dar istoricii de după 2000 de ani, când au intrat in mileniul patru, poate că se vor întreba și atunci, unde este New York-ul, unde este Londra, unde este Parisul? Și unde este civilizația aceea a calculatoarelor cu care se lăudau strămoșii noștri și credeau că au cucerit Universul. Și vor clătina din cap, cu compătimire și vor încerca să-și aducă aminte de toate aceste glorii pe care noi le considerăm astăzi în vârful piramidei.

Iată, deci, ubiții mei, că există și un revers al medalliei, există un proces de îmbătrânire și un proces de înnoire. Există un sfârșit și există un început. Noi, până azi noapte, la ora zero, am trăit în anul 2000, începând de prima clipă, prima secundă a

acestui an începem anul 2001, care este început de secol și de mileniu. Să ne aducem aminte, iubiții mei, de ziua, de apusul și răsăritul soarelui. Soarele, într-adevăr, apune la sfârșitul zilei, dar apusul său este premisa, promisiunea și certitudinea că va răsări a doua zi, din orizontul celălalt.

Orice apus de soare este făgăduința răsăritului său. Și orice sfârșit de zi este făgăduința că ziua următoare va începe. Totul se preschimbă și totul se înnoiește.

De aceea și ziua liturgică începe de seara. La slujba vecerniei este pomenit sfântul de a doua zi, așa din vremurile străvechi, pentru că aceasta este adevărata zi, aceea care se sfârșește și care începe, care cuprinde în ea începutul și sfârșitul. Sfârșitul și începutul.

Iubiții mei, am părăsit azi noapte un secol care încă de la început s-a numit al vitezei. Începând prin viteza mijloacelor de transport și de comunicare, la trenul electric și de la avionul supersonic la naveta spațială, aproape că timpul se scurtează, se condensează, distanțele se mișorează, omul este din cei ce mai avid să ajungă repede și chiar dacă celebrul avion Concord, care străbătea Atlanticul numai în patru ore, a eșuat, visează oamenii, oamenii de știință, la unul și mai puternic, care să-l traverseze în numai două ore și jumătate sau trei. Avem trenuri ultra-rapide, cele din Japonia.

Ca să nu mai vorbesc de mijloacele de comunicare care sunt extraordinare. Știrile care ne vin de toate părțile, prin toate mijloacele, prin ceea ce se numește astăzi mass media, presa scrisă, radio, televiziunea, jurnalele, ne bombardează de peste tot cu știri de tot felul. Suntem nerăbdători, deschidem aparatele de radio sau televiziune să ascultăm știrile de ultimă oră, de ultimul minut, de ultimă secundă.

Sunt șpicherițe la anumite posturi de radio care anunță știrile cu o voce precipitată, de-abia ținându-și suflarea, ca să-ți creeze impresia nu trebuie să o pierzi. … Știrile, cu cât vin mai repede, cu atât se ard, devin cenușă.

Știrea care a venit astăzi este deja o candidată la uitare. Să vorbim de reclama comercială care și aia ne bombardează pe toate părțile și totul este în nume noului. Știrea, care se mai numește și nouătate, ea este de ultimă oră, așa cum am spus. De asemenea, reclama comercială, un săpun, un detergent, o gumă de mestecat, totul este prezentat la dimensiuni  uriașe și este ceva nou, nemaiștiut, nemaivăzut, nemaipomenit, încercați-l acum și nu mâine.

Totul se face precipitat, totul se face în numele și în dimensiunea vitezei cu care s-a intitulat secolul trecut. Iubiții mei, un an înbătrânește și altul se naște, este Anul cel Nou. Nu îi spunem Anul Nou, dar plugușorul străvechi al neamului românesc folosește un verb, mâine anul se-nnoiește, ca și când ar fi vorba tot de anul trecut care însă capătă o înfățișare nouă.

Și, într-un fel are dreptate. Și totuși nu putem să eliminăm sentimentul și să ne desolidarizăm de realitatea că trecerea timpului necruțător înseamnă totuși degradare, degenerare. Până și metalele înbătrânesc și mor, vegetația înbătrânește și moare, omul, de asemenea, devine cu fiecare an, cu fiecare clipă, cu fiecare ceas, (devine) mai bătrân, mai împovărat, mai puțin sigur de el și mai sigur de ceea ce îl așteaptă, de moarte.

E un sentiment pe care tinerii îl au mai puțin sau nu îl au deloc, îl au mai mult poeții și filosofía dar de care omul, după ce depășește o anumită vârstă, începe să-și dea seam. Și poate că tocmai de aceea se bucură de viață și are sete de viață tocmai pentru că simte că într-un fel se degradează inevitabil.

Celulele din el, pe rând, pe rând, mor, vin altele și le iau locul, așa că trupul omenesc este într-o permanentă primenire. Și spun savanții că de fapt omul nu moare cu trupul cu care s-a născut, pentru că toate celulele din el, cu excepția celulelor nervoase, se schimbă și se primenesc ca frunzele într-un codru. Dar este ceva în trupul acesta schimbător, trecător, muritor, care nu se schimbă și care poate să nu îmbătrânească și care nu moare. Acesta este sufletul din el.

Și acesta vrea să fie miezul predicii mele. Dacă anul se înnoiește, dacă natura se înnoiește, dacă istoria se înnoiește, omul oare este sortit doar înbătrânirii, nu se înnoiește și el? Iubiții mei, creștinismul este cel care ne descoperă înnoirea omului, nouătatea și înnoirea omului.

De aceea am zis să ne luăm un răgaz de câteva minute și să ne oprim asupra acestui lucru, pentru că știți care este paradoxul secolului vitezei pe care-l moștenește acesta și în care am intrat și care îi sunt neajunsurile. Pe de o parte, cu cât informațiile, mijloacele de informație sunt mai rapide și mai sofisticate, cu atât noi oamenii ne cunoaștem mai puțin între noi. Pentru că primești știrea, dar nu așa cum a fost ea transmisă de la origine, ci așa cum vrea să ți-o transmită cel care ți-o transmite.

Cel care între tine și sursa știrii, întâmplarea adevărată, pune un filtru, o oglindă, o anumită culoare, care o deformează. În genere, se numește manipularea individului și ea există. Așa încât, iată de ce parcă ne înstrăinăm unii de alții și iată de ce și țările, popoarele se înstrăinează unele de altele, pentru că se contează pe imagine.

Iar imaginea este doar aceea care se transmite. Iată de ce este nevoie ca oamenii să se apropie, sufletește și fizic unii de alții, prin vizite, prin excursii, prin călătorii. Să nu aștepte totul de la televizor și de la internet, că dacă am ajunge să ne cunoaștem, să ne iubim, să ne urâm, să ne căsătorim, să ne inmormântăm doar prin internet, atunci, într-adevăr, ne vom înstrăina cu desăvârșire unii de alții.

Repet ceea ce am spus altădată că un bătrân călugăr înțelept, cu viața sfântă, a fost întrebat de cineva: “Părinte, când o să fie sfârșitul lumii?” Și el a răspuns: “Sfârșitul lumii va fi atunci când o să dispară potecile dintre casele oamenilor”. Ei bine, nu trebuie să lăsăm aceste poteci să dispară, să crească iarba peste ele și să le păstrăm bătătorite. De aceea este importantă instituția bisericească, fiidcă ea este aceea care ne aduce în fața lui Dumnezeu și ne aduce unul lângă altul.

Ați văzut cât de mișcător a fost momentul de azi noapte, când unii s-au hotărât să nu întâmpine Anul Nou cu ochii stâlpiți pe micul ecran, pe televizor, și să vină în catedrală sau în altă biserică și să-l întâmpine privind către Dumnezeu, către eternitate, către Cel care ne înnoiește cu adevărat și pe noi și anul în care am intrat. Ne-am simțit că suntem unii lângă alții, iar când am ieșit din biserică am citit pe fețele tuturor, bărbați, femei și copii, o bucurie extraordinară. Atunci când ești în fața televizorului ești singur, pentru că vezi acolo numai ceea ce vrea televizorul să-ți transmită.

Dar aici ești în fața lui Dumnezeu, a slujitorilor Lui, și laoaltă, umăr lângă umăr, cu frații tăi și simți comuniunea mai mult decât comunitatea. Și aceasta pentru că cei care au venit aici și-au adus aminte că sufletul lor este cel care are nevoie de înnoire, iar înnoirea se face și prin rugăciune. Iubiții mei, Mântuitorul Hristos a pus un preț deosebit pe omul cel nou, pe înnoirea omului și a avut o parabolă extraordinară, o metaforă dacă vreți, despre vinul nou care este pus în burduf vechi.

Pe vremea aceea nu existau butoaie, ci burdufuri din piele de capra sau de oaie, și care se puteau degrada (si un butoi de lemn se degradează). Lemnul putrezește și el după o vreme.

Așadar, spune, nimeni nu pune vinul nou în burduf vechi, pentru că fie burduful crapă și vinul se varsă, fie vinul se strică. Așa încât învățătura Evangheliei cea nouă trebuie turnată în omul cel nou, iar pentru aceasta Mântuitorul Hristos ne-a pus la dispoziție, prin Biserica Sa trei mari momente ale înnoirii noastre. Este momentul botezului. A spus Mântuitorul Hristos: “De nu se va naște cineva din apă și din Duh, acela nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Prin botez se efectuează a doua naștere a omului, și deci înnoirea. Este lepădat omul cel vechi, care este omul de sub săpânirea satanei, prin omul cel nou, care intră sub stăpânirea lui Iisus Hristos. "Te-ai împreunat cu Iisus Hristos?" Întreabă preotul pe nași. "M-am împreunat cu Hristos".

Ei bine, botezul acesta nu este doar o scăldătoare în apă. Să nu uităm, sunt două elemente esențiale, apă și duh. De aceea, la botez, apa se toarnă în cristelniță, în vasul de botez, dar înainte de aceasta se fac rugăciunile pentru sfințirea apei prin care Duhul Sfânt se coboară și se împregnează în apa din cristelniță.

Din clipa aceea, ea nu este apă simplă de la robinet sau din râu, ci este o apă împregnată de Duhul Sfânt cu o anumită putere. În ea este botezat pruncul și afundat de trei ori după ritualul ortodox pentru ca el să se nască, să se renască din apă și din Duh. Cufundarea înseamnă moartea și Învierea Mântuitorului Hristos, iar la el, moartea omului cel vechi care s-a născut prin păcatul lui Adam și învierea, renașterea omului celui nou din această apă.

De aceea, în foarte multe conversații pe care eu le-am avut cu eterodocșii și chiar cu neoprotestanți, cu sectanți, le-am spus: “Voi, care pretindeți că stați cu Scriptura în mână, de ce nu respectați Scriptura așa cum facem noi și catolicii? Voi botezați doar în apa unui râu sau botezați în apa chioară de la robinet? Pentru că voi nu aveți puterea de a-l invoca pe Duhul Sfânt care să se coboare și să împregneze această apă pentru ca prin ea să se realizeze cele două elemente ale renașterii, ale înnoirii omului din apă și din Duh”. Iată, deci înnoirea trupului și a sufletului în același timp.

Al doilea moment și a doua taina, iubiții mei, este aceea a Spovedaniei. Uitați-vă la codru, uitați-vă la florile câmpului, la livezile câmpului. Toamna se ofilesc, lasă frunzele jos, copacii se desfrunzesc, se pregătesc pentru iarnă, acopere zăpada, primăvara, fuge zăpada și totul începe să se redască, mugurii presnesc, firul ierbii crește, pomii înfloresc, se pregătesc sa dea roadă și este un ciclu care se reia de la capăt. Tot atunci gospodarii mătură vreascurile, uscăturile care au rămas în timpul iernii, dau foc la gunoaie și primenesc pământul pentru semănatul cel nou.

Așa este și sufletul omului, iubiții mei, este ca un ogor, ca un pământ pe care cresc bruierile păcatului. Uscături, frunză putredă. Și iată că Biserica cheamă la o nouă primăvară și spune:  “Vino ca să-ți faci o leacă de grădinărie prin sufletul tău și să cureți ceea ce ai de curățat și să-l primenești și să-l ogorăști pentru ca samânța cea nouă, cea proaspătă a lui Dumnezeu să intre în pământul cel bun al sufletului tău.”

Și omul vine la scaunul de duhovnicie, nu la preot, ci la Iisus Hristos prin mijlocirea preotului și face această dereticare a propriului său suflet și cunoaște tot sentimentul de înviorare, de împrospătare, de primenire cu care ieși de la taina spovedaniei. Este o experiență pe care o face fiecare creștin adevărat. Nu o simplă formalitate, ci faptul că ți-ai primenit firea ta lăuntrică.

Și, în sfârșit, cuminecătura care este Euharistia. La Cina cea de Taină, când a instituit aceasta, Mântuitorul Hristos a spus, "Beți dintru acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru voi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor!" Așadar, Mântuitorul Hristos a venit cu Sângele Său, care nu este altceva decât legea cea nouă, sau noul testament. Termenul este același pentru lege și pentru testament, pe care ni l-a pus la dispoziție spre înnoirea noastră permanent.

Ori de câte ori te împărtășești cu Trupul și Sângele Domnului, participi la procesul de înnoire a Bisericii, care se primenește pururea din propria ei substanță. Iubiții mei, să nu scăpăm din vedere și dimensiunea eshatologică a înnoirii și care trebuie precedată de înnoirea omului. Sfântul Apostol Pavel vorbește cu foarte multă insistență de înnoirea omului, de omul cel nou, care trebuie să-l inlocuiască pe cel vechi, cel vechi de sub stăpânirea păcatului, cel nou de sub stăpânirea virtuții.

“Umblați în înnoirea Duhului”, spune Sfântul Apostol Pavel, creștinilor din vremea aceea și printr-înșii și nouă. Ce se va întâmpla la sfârșitul veacurilor? Nimic, iubiții mei, decât ceea ce ne spune Cartea Apocalipsei. Învierea morților, un pământ nou și un cer nou. Prin învierea morților noi toți ne vom înnoi, pentru că sufletul care a așteptat acolo unde l-a rânduit Dumnezeu își primește înapoi trupul care este cu desăvârșire înnoit. Este un trup transfigurat, un trup duhovnicesc, așa cum îl numește Sfântul Apostol Pavel. Atunci se reface unitatea ființei umane.

La înviere participă și trupul cu care omul a viețuit pe pământ, cu care a păcătuit sau cu care a cultivat virtutea. Acesta este omul duhovnicesc primenit pentru marea judecată, pentru marea bunătate a lui Dumnezeu, care până la urmă nu își va osândi la pieire propria Sa creație și în care, repet, cerul și pământul nou însemnează un nou univers care își va recăpăta transparența și imponderabilitatea dintru început. Și atunci se va deschide Împărăția lui Dumnezeu, iar noi cei mântuiți vom trăi un proces de permanentă înnoire.

Viața de veci nu înseamnă latență sau lîncezire sau lene sau odihnă sau somn, așa cum încercăm să ne-o imaginăm unii dintre noi. Dimpotrivă, viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu este o viață cu adevărat, o viață în care fiecare suflet care trăiește în Dumnezeu va merge din urcuș în urcuș și, așa cum o spune Sfântul Pavel, din slavă în slavă, aceasta fără sfârșit în veci, pentru că și viața lui Dumnezeu și universul lui Dumnezeu sunt fără margini și fără sfârșit. Iată de ce, iubiții mei, cred că avem îndreptățirea să ne bucurăm de un An Nou, pentru că el ne aduce aminte și de înnoirea noastră pe dinăuntru, înnoirea noastră spirituală, pe lângă cea trupească.

Ne îmbăiem, ne imbrăcăm în costume noi, frumoase, facem cadouri unii la alții, toate sunt frumoase, sunt splendide, dar toate sunt trecătoare în relație cu sufletul. Și dacă vă vorbeam de aceste bombardamente de știri, ele mai prezintă un neajuns, în afară de acela că nu sunt de cele mai multe ori autentice, sunt foarte rapide, nu-ți dau timp să asimilezi. Totul se petrece fulgerător, totul se petrece năucitor. Orice fapt cerebral trebuie să-și aibă puțină așezare, puțin răgaz pentru ca tu să-l cumpănești.

Și știrea pe care o primești, să vezi de unde îți vine, așa cum face un istoric când are în față mai multe izvoare de informații de acum câteva sute sau mii de ani, le cumpănește ca să vadă cât este de demn de crezare acel care furnizează această informație, pentru că deseori se contrazic. Noi, în contemporanitatea noastră de mare viteză, nu avem răgazul să discernem, să cumpănim, pentru că numai ce s-a ars o știre și vine o altă, și o altă, și o altă, și apoi grijile de fiecare zi și nu ne luăm, nu avem putința să luăm răgazul să cumpănim ce anume este autentic, ce este fals, ce poate fi folositor sau dăunător, ce poate fi ziditor sau ce poate fi ceea ce dărâmă, ce poate să ne ducă la progresul material și spiritual, sau ce ne poate înșela și ne face să batem pasul pe loc sau să dăm înapoi. De aceea, tot în biserică, ne luăm acest răgaz.

De aceea, măcar o zi pe săptămână, mergem un ceas sau două pentru ca să ascultăm o  pericopă evanghelică, să ascultăm o predică, să mergem acasă, să medităm la un lucru care ni s-a spus, pentru ca el să se așeze cu adevărat în noi, nu ca o simplă știre senzațională, nemaipomenită, ci ca un adevăr permanent al lui Dumnezeu. Și să mai știți un lucru, Ortodoxia este aceea care asigură înnoirea permanentă și a sufletului și a trupului. Ea ține cumpăna între duhul conservatorismului și între înnoirea cu orice preț.

Ea este aceea care cultivă tradiția, dar care la ea se numește Sfântă Tradiție, pentru că este inspirată de Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt pururea se înnoiește și înnoiește. Noi rugăm, la rugăciunea euharistică ca Dumnezeu să-l înnoiască in noi prin adăugire, printr-un spor de harul care ne vine.

De aceea, Sfânta Tradiție, alături de Sfânta Scriptură, este un izvor de credință pentru noi, iar noi ortodoxia o păstrăm intactă, dar fără să însemne că prin această ortodoxie ar fi o religie învechită sau închistată sau ancorată numai în trecut. Dimpotrivă, până și dogmele ei se înnoiesc. Nu sunt niște formule gata făcute odată, pentru totdeauna.

Dar știți care este secretul înnoirii în Biserica Ortodoxă? Este secretul simplu pe care Mântuitorul Hristos i l-a dezvăluit lui Petru, pescarul, care se plânsese într-o dimineață că toată noaptea încercase să prindă pește și n-a izbutit să prindă nimic. Și Mântuitorul Hristos îi spune: “Aruncă, Petre, mreaja acolo mai la adânc”. Și a aruncat Petru mreaja și a ridicat-o cu mulțime mari de pești. Acesta este îndemnul: "Aruncă mreaja mai la adânc!". Cugetul tău, gândul tău, rațiunea ta, cel puțin în materie religioasă, aruncă-l mai la adânc. Ortodoxia se primenește din interior și se primenește prin a se scufunda în profunzimile lui Dumnezeu și ale dogmelor pe care Acesta le-a inspirat.

Celelalte pot fi primeniri sau înnoiri de suprafață. Adevărata înnoire este lăuntrică, iubiții mei, și această înnoire este nu numai permanentă, dar este cea mai consistentă și cu adevărat mântuitoare. E bine să reținem acest lucru mai cu seamă în vremea noastră, în care totul este pândit și aproape invadat de superficialitate și frivolitate.

Este bine să discernem între ceea ce este exterior și ceea ce este interior. Noutatea sau noul ca noutate poate fi o modă și, ca orice modă, e trecătoare, dar noul ca înnoire poate fi un model, iar modelul nostru suprem de înnoire este Domnul nostru Iisus Hristos. În această dimensiune lăuntrică salutăm Anul cel Nou, Secolul cel Nou, Mileniul cel Nou și vă doresc tuturor fericire și la mulți ani!