ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a II-a din Sfântul și Marele Post - 27.03. 2005

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!

Iubiții mei, iată că suntem în cea de-a doua duminică din Postul Mare și avem în față un text evanghelic plin de înțelepciune pe care voi încerca să vi-l explic.

Și aceasta pentru că postul nu înseamnă doar abținerea de la anumite mâncări și băuturi ci înseamnă neapărat alimentarea faptei bune, practica virtuții iubirii de aproapele și, de asemenea, iertarea păcatelor pe care o cerem de la Dumnezeu, Iisus Hristos. El este doctorul trupurilor și al sufletelor noastre și aș vrea în foarte scurte cuvinte să vă spun de ce în Sfânta Evanghelie suferința sau boala este deseori asociată cu păcatul sau cu păcatele. De ce vindecarea unui bolnav a fost precedată, de cele mai multe ori, de iertarea păcatelor.

Pentru că și medicii știu asta, așa cum o știm și noi teologii și oamenii de fiecare zi, starea normală a omului este aceea de sănătate. Boala este o anormalitate, este o deviere de la starea firească a omului, aceea care ar trebui să fie. Boala este un rău care intră în corpul și uneori în sufletul omului și de cele mai multe ori aceasta este cauzată de anumite păcate grele, de vicii sau de excese.

Știm că cele mai multe din bolile tubului digestiv, stomac, intestine, ficat, provin din excese de mâncare, băuturi, grăsimi. Știm de asemenea că cele mai multe din bolile psihice provin din stres, dintr-o anumită ură neîmpăcată față de cineva care macină sufletul. Știm că bolile nervoase, de asemenea, se datoarează unor factori personali, dar pe de alta parte și unor factori ereditari.

Există și bolii de ereditare pentru care nu tu ești vinovat, ci părinții sau strămoșii tăi. Toate acestea se iartă. Să nu uităm că Mântuitorul Hristos nu a fost un ascet, iar Sfantul Apostol Pavel, pe aceeași linie, nu recomandă asceza, ci recomandă cumpătarea.

El recomandă să eliminăm orice fel de exces de mâncare sau de băutură. Postul nu înseamnă să nu mănânci deloc, să-ti pedepsești trupul, ci înseamnă într-un fel revenire la normalitatea alimentației, fără abuzuri de cârnuri, fără abuzuri de grăsime, fără abuzuri de alcool. Știm că cele mai grele suferințe le provoacă viciile, pentru că viciu este alcoolismul, este tabagismul, care provoacă cele mai dese cazuri de cancer pulmonar în special, iar cea mai cumplită boală este aceea provocată de consumarea drogurilor și nu voi înceta niciodată să fac un apel către tineri.

Fiți curioși în orice domeniu, fără curiozitate nu există progres în știință, dar eliminați orice fel de curiozitate în a încerca cum arată la gust sau senzația unui drog. Este ca dintele șarpelui care te mușcă și îți inoculează veninul mortal, încă din prima clipă. De aceea, încă o dată, feriți-vă cât puteți și sfătuiți-i și pe colegii, colegele, prietenii voștri să nu se atingă de acest pericol, pentru că duce inevitabil la moarte albă.

Că se numește albă și nu neagră nu are nici-un fel de importanță. Moartea e neagră oricum. Așa încât iată că există totuși numeroase cazuri în care bolile sunt provocate de ceea ce se cheamă păcat.

Pentru că orice fel de abuz, orice fel de exces este un păcat, adică o deviere de la normalitate. De ce? Pentru că astăzi avem în față un asemenea caz. Mântuitorul Hristos își avea reședința în orașul Capernaum, de pe malul lacului Tiberiadei.

Trebuie să bănuim că era o casă destul de spațioasă, în mijlocul căreia se afla un atrilum, cum se numeau casele în Antichitatea Romană, un fel de living room, dar mai dezvoltat, chiar ca un fel de sală de clasă. De ce? Pentru că acolo, mai cu o seamă pentru vremea când ploua, când era vremea rea, Iisus își ținea cuvintele de învățătură. Acolo veneau oamenii să-L asculte.

Și pentru că El absentase mai multă vreme din orașul Său, fiind dus în alte orășele și sate pentru ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei, de îndată s-a dus vestea în oraș că Iisus s-a întors acasă la El. Și-au năvăluit peste El să-L asculte. Și El sedea în mijlocul acestei încăperi largi, din casa care era și locuința Lui, și le vorbea cuvânt de învățătură.

Iată însă că în Capernaum se găsea și un paralitic, un slăbănog în limbajul evanghelic, care ar fi vrut să se vindece, dar el neputând să umble nu putea să meargă singur la Iisus ca să-I ceară vindecarea. Și atunci patru oameni, despre care nu știm dacă ei au fost rude sau prieteni, patru bărbați, ei au luat targa pe care zăcea el, bolnav, targa obișnuită, și au luat fiecare de câte un mâner al tărgii, și așa au mers la casa în care se găsea Iisus, cu intenția de a ajunge neapărat în fața lui Iisus, pentru ca El să-L vadă pe paralitic și să-L vindece. Dar din pricina mulțimii n-au putut să pătrundă înăuntru, pentru că erau și în fața ușii, în fața casei.

Intrarea era complet astupată de mulțimea care venise să-L asculte pe Iisus. Cred că nici o singură persoană, chiar făcându-și loc cu coatele, nu ar fi fost în stare să ajungă până acolo, lăsând la o parte tulburarea care s-ar fi făcut. Și totuși, oamenii aceștia știau un singur lucru, că trebuie neapărat ca bolnavul lor să ajungă în fața lui Iisus.

Ce și-au imaginat? S-au urcat cu bolnav cu tot pe acoperișul casei. Și aici trebuie să vă explic că e vorba de acoperișul drept, ca o terasă, al caselor din țările calde, care nu au acoperișuri în clinuri, așa cum le avem noi. O terasă, și mai cu seama, după obiceiul roman, la mijlocul acestei terase era o deschizătură, pentru ca noaptea să vin răcoarea și să o aducă în casa înfierbântată de arșița zilei.

Așa încât aceștia s-au urcat pe casă, pe o scară, bineînțeles, și acolo, pe această deschidere din mijlocul terasei, care de jos era tavanul încăperii, l-au lăsat cu funiile în jos, pe paralitic, pe targă. Și acesta a fost lăsat în fața lui Iisus. Iar Iisus, văzându-l, i-a spus: "Bine, iertate să-ți fie păcatele!"

Dar înăuntru se găseau și câțiva cărturari, adversarii neîmpăcați ai lui Iisus, și care nu credeau în Dumnezeirea Lui. Și auzindu-L, au început să murmure, să cărtească între ei și să spună, acesta blasfemează, adică îl vorbește de rău pe Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Și își permite El să spună: "Iertate îți sunt ție păcatele!", unui om, asemenea Lui?

Dar Iisus le-a cunoscut gândurile și le-a spus: "De ce cugetați cele rele în inimile voastre?" Căci ce este mai lesne a zice: "Iertate să-ți fie păcatele!" sau "Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!"? "Dar ca să știți că putere are Fiul Omului să ierte păcatele, atunci i-a zis săbănogului: ție-ți spun, ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!" Și în clipa aceea paraliticul s-a ridicat pe picioarele lui devenite sănătoase și a înfășurat targa pe cele două vergi, a pus-o în spinare și a plecat, lăudându-L pe Dumnezeu.

Dragii mei, iată deci că vindecarea slăbănogului, care fără îndoială că reprezintă una din minunile Domnului, asemănătoare altora pe care le-a făcut, a fost precedată de iertarea păcatelor lui. Dar vreau să vă atrag atenția asupra unui fapt esențial pentru înțelegerea acestei Evanghelii și l-am lăsat, înadins, mai la urmă. Ni se spune de către amândoi evangheliștii, și Marcu și Luca, care istorisesc această întâmplare, ni se spune că Iisus, atunci când a dat cu ochii de paraliticul lăsat pe funii în fața Lui, "văzând credința lor", i-a zis paraliticului: "iertate să-ți fie păcatele".

"Văzând credința lor". E folosit pluralul. De obicei credința se referă la unul singur.

Și era un fel de întrebare premergătoare minunii. Iisus îl întreba pe cel care îi cerea să fie vindecat. Crezi tu că pot să fac eu aceasta? Și acela răspundea: "Cred, Doamne!", în felul său.

"Cred, Doamne, ajută necredinței mele!" Și Iisus: "Fie ție după credința ta!" Cu alte cuvinte, bolnavul, prin credința lui, participă la propria lui vindecare.

Foarte important acest lucru. El nu este un singur obiect, un om de cauciuc, căruia să-i să i se invartească un resort pentru ca să vorbească. Este o ființă vie, înzestrată cu conștiință, înzestrată cu discernământ și care poate să-și dea seama dacă resortul său intim este credința sau nu este credința, mai multă sau mai puțină, mai smerită sau mai puțin smerită, dar fiind credință.

Pentru că există întotdeauna această trebuință a participării omului la fapta lui Dumnezeu. Așadar, "văzând credința lor", nu știm dacă paraliticul în sine era un credincios sau nu. Nu știm dacă el le spusese acelor patru prieteni să-l ducă la Iisus.

E posibil să fie așa și pluralul să-l incudă și pe el. Dar există și ipoteza că el era un indiferent, că auzise de Iisus, că poate să facă minuni, însă cei patru prieteni au fost plini de credință și l-au luat, într-un fel l-au luat pe sus, chiar împotriva voinței lui să-l ducă la Iisus pentru ca așa să-l vindece. Iar Iisus, văzând credința lor, a acelor patru sau și a acelor patru, l-a vindecat.

Ceea ce înseamnă, iubiții mei, nu doar participarea omului la lucrarea lui Dumnezeu, ci la participarea omului la mai binele vecinului sau aproapelui său. E foarte important să mă rog pentru mine însuți. Dar e tot așa de important, dacă nu mai important, ca eu să mă rog pentru semenii mei sau ca ei să se roage pentru mine.

Dacă eu nu am puterea rugăciunii, dacă mă rog mai slab sau nu am suficientă credință. Credința prietenilor mei poate să suplinească lipsa sau puținătatea credinței mele. Această întrepătrundere a fiintelor umane prin mijlocirea lui Iisus Hristos este extrem de importantă și este faptul esențial pe care ni-l pune în față Evanghelia pe care ați ascultat-o astăzi.

Întotdeauna e bine să ai prieteni pe care să se roage pentru tine și cât ești viu și după ce ai plecat de aici. Pentru că rugăciunile pentru cei morți îi însoțesc iar ei acolo simt dacă noi ne rugăm sau nu ne rugăm pentru ei. Iată, am o amintire din propria mea biografie.

Am stat în închisoare cu un om foarte credincios, cam de aceeași vârstă cu mine, făcuse vreo 16 ani de închisoare, mult mai mult decât mine, și se imbolnavise. Când ne-am eliberat din Aiud în aceeași zi l-am dus pe targă și l-am lăsat în București. L-am regăsit peste un an de zile aproape întâmplător pe stradă, se făcuse zraven, era alături de o femeie care devenise soția lui devotată și îngrijitoare de el și peste un alt an, an și ceva, mi-a trimis vorba ca să merg, împreună cu un alt părinte călugăr, de la patriarhie, să mergem că vrea să ne vadă.

Și am mers la el acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură curată, pe pernă curată, un om foarte credincios, îl știam din închisoare, viața lui era mai mult rugăciune decât pușcărie. Și din cauza aceasta pușcăria devenise un fel de rai pentru sufletul său.

Și am luat două scăunele și am stat lângă el și ne-a spus: "Iată, doctorii mi-au descoperit un cancer care evoluează rapid și nu mai am mult de trăit. Nu v-am chemat ca să mă scovedesc și să mă împărtășesc pentru că am făcut-o. Mi-am chemat duhovnicul meu din parohia pe teritoriul căreia trăiesc.

V-am chemat ca niște prieteni să stăm puțin de vorbă și să mi-au rămas bun de la voi. Trebuie să vă spun că și celălalt călugăr la patriarhie, fusese închis cu noi la Aiud. Și ne-a vorbit îndelungat din viața lui, din experiența lui, mai cu seama din experiența lui spirituală, cum a izbutit ca prin ani și ani de suferință să devină credincios și foarte credincios un om de neîncetată rugăciune.

Am spune un mistic în înțelesul înalt al cuvântului. Și la un moment dat eu l-am întrerupt și am spus: "Ioane, așa l-a chemat, nu e bine să vorbești prea mult pentru că obosești, ești un om bolnav. Lasă-ne și pe noi să-ți mai vorbim!"

La care el, surâzând, blând, spune: "Lăsați-mă pe mine să vorbesc , că eu sunt cel care moare, nu voi! Cel care pleacă are ceva de spus". Și ne-a vorbit pentru ca să încheie așa:

"Eu mă duc dincolo, dar voi, prietenii mei, să vă rugați pentru mine. Dar să vă rugați, că dacă voi nu o să o faceți, eu acolo mă voi simți tare singur. Mai singur decât în pușcărie.

Dar dacă vă veți ruga pentru mine, eu voi simți că voi vă rugați și vă voi simți pe voi aproape". Iubiții mei, este un moment din viața mea proprie , pe care vi-l mărturisesc în sfânta Biserică. Și de câte ori îl pomenesc Ion la proscomidie și scot cu copia părticica pentru el, atunci știu cu certitudine că el simte această clipa.

Așa cum și eu îl simt. Există această comunicare , care devine comuniune, între oamenii de credință puternică. De aceea v-am spus episod pe care nu-l știu din cărți ci din viața mea, îndemnându-vă să vă rugați pentru cei dragi ai voștri, direct sau prin mijlocirea preotului, pentru că ei de acolo simt dacă voi vă rugați cu credință și cu sinceritate pentru ei.

Păstrați această comune. Și atunci poate că ei acolo sunt pe targă. Nu știm unde sunt.

În rai, pe la marginea raiului, în iad, în centru sau pe la marginea iadului, este o treabă pe care nu o știm. Important este însă că la judecata de apoi, prin rugăciunile noastre, că ei nu mai pot face nici fapte rele, dar nici fapte bune. Prin rugăciune noastră ei vor ajunge la judecata de apoi, cea definitivă, într-o stare mai bună decât aceea cu care au plecat din această viață.

Și atunci, Domnul Hristos, văzând credința lor, adică a noastră a celor ce ne rugăm, poate să-i spună insului, "Iertate să-ți fie păcatele. Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!", la casa ta care este împărăția cerurilor, definitivă și veșnică, în care toate socotelile s-au făcut și în care cei tari în credință și buni în faptă vor intra în fericirea cea veșnică, iar ceilalți în întunericul cel veșnic. Dragii mei, în încheiere voi face o asociere.

De câte ori citesc, ori recitesc aceasta pagina a sfintei Evanghelii, am în minte sus pe acoperiș pe cei patru prieteni cu cele două funii cu care l-au lăsat pe slăbănogul de pe targă. Și am în minte pe cei patru goropari care tot pe două funii lasă coșiugul mortului în groapă. Este același instrumentar și aceeași mișcare.

Când sicriul ajunge în fundul gropii, cei patru trag funiile și-și văd de treburile lor, iar noi punem pământ peste sicriu. Mai zicem o rugăciune și ne despărțim. Acolo, jos în fundul mormântului, îl așteaptă întunericul și descompunerea.

Dar dacă totuși acolo îl așteaptă Iisus? Groapa-i de pământ, va fi umplută cu pământ, omul mort se va preface în pământ, se va descompune, dar nu va pieri. Trupul lui, chiar risipit în molecule și atomi, se va reface transfigurat la învierea cea de obște. Aceasta este o credință pe care mi-a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos.

Acolo, în fundul gropii, este totuși Iisus, cel care așteaptă sufletul de la noi. Trupul piere, se descumpune, devine pământ și își așteaptă transfigurarea în somn. Dar sufletul nu moare și acolo îl întâlnește pe Iisus, care, văzând credința celor de deasupra, nu neapărat a groparilor, dar a neamurilor și prietenilor care sunt cu el să-l conducă pe ultimul drum, îi va spune, poate încă de pe atunci, "Iertate îti sunt păcatele, ridică-te, ia-ti patul și umblă, mergi la casa ta, adică mergi în Rai și așteaptă acolo până la judecata cea de pe urmă și până la poarta împărăției cerurilor, cea veșnică și neschimbată.

Așa că, dragii mei, întotdeauna să însoțim pe cei dragi ai noștri cu această credință care poate suplini pe cineva. Când ajuti pe cineva să ajungă în spital, când este cineva în spital și te duci la el cu o vorbă bună, când intri în salonul de spital ca să-ți vezi pe cineva cunoscut din familie, dar cu el mai sunt câțiva la care poate nu vine niciodată nimeni, treci și pe la patul lui, nu neapărat să-i dai ceva. , dar să-i zici bună ziua, să-i spui o vorbă bună, să-l incurajezi și să-i spui "și doctorii au grijă de dumneata, dar și Dumnezeu de sus va avea grijă!"

Nu vă imaginați câtă facere de bine poate să reprezintă o mână așezată, în treacăt chiar, pe fruntea unui bolnav din spital. Chiar dacă nu este a unui preot, chiar dacă nu este a unui cunoscut, este a unui străin, contează enorm, mai ales pentru cei singuri care nu au pe nimeni. Iată, iubiții mei, în câte chipuri putem să fim împreună cu Hristos și în câte chipuri prin Iisus Hristos putem să fim împreună, să ne ajutăm unii pe alții prin faptă bună, dar neapărat prin credință.

Și astfel, noi vom fi întotdeauna cu Iisus, iar Iisus va fi întotdeauna cu noi. Amin.